Oare voi chiar cunoaşteţi adevărul suprem??!?!?!!?

De peste 2 ani, de cand am devenit interesata de tot ceea ce e legat de micii omuleti din viata noastra, am tot dat pe internet de oameni, parinti, care au impresia ca ei cunosc adevarul suprem, ca ei stiu exact ce vrea si are nevoie un copil, ca modul in care si-au crescut ei copiii este cel mai bun din lume.

Pentru mai mult de 2 ani am citit ceea ce au simtit acesti parinti ca trebuie sa impartaseasca omenirii. La inceput m-am gandit ca poate au dreptate, m-am indoit de calitatile mele de mama, m-am simtit frustrata. Apoi am vazut cum evolueaza Eduard şi m-am linistit. Mi-am dat seama ca pentru Eduţu meu, eu sunt cea mai buna mama din lume. Că ceea ce am facut am facut bine, altfel nu avea cum mogaldeata mica si neajutorata care s-a nascut din mine sa ajunga omuleţul minunat care este astazi.

Aşa ca azi, dând din nou, din întamplare, peste un astfel de text, n-am mai rezistat... am simţit ca explodez dacă nu spun si eu ceva...

Despre ce e vorba?

Despre acei parinţi care susţin ca ei parinţesc "natural":
- copiii lor nu au nevoie de patuţ sau cameră proprie, pentru că cel mai bine pentru toată lumea e sa doarmă copilul între parinţi în patul matrimonial;
- copiii lor nu au nevoie de carucior, pentru ca cel mai bine pentru toată lumea e ca omuleţul sa fie purtat in braţe, în instrumente de cârpa care costă cât un carucior, dar sunt la modă;
- biberoanele sunt câh, ţâţa e super şi trebuie folosita cu anii atât pentru alăptare, cât şi pentru alinare (adică pe post de suzetă) şi copilul trebuie alaptat in locuri cât mai publice, că doar aceste mame sunt nişte ambasadoare ale alăptării;
- naşterea pe cale vaginală este singura acceptată, fără anestezii şi alte prostii ale medicinei moderne... "ce draq, am uitat să naştem?????"

Şi mai sunt multe alte lucruri susţinute de aceşti parinţi. Nu mai insist insă, pentru ca banuiesc ca toată lumea a înţeles despre ce este vorba.

Ce ma deranjează pe mine?

Tot timpul citesc pe blogurile acestora poveşti în care se plâng că se uită lumea ciudat la ei când işi poartă copilul în wrap-uri sau alte instrumente de purtat copiii. Tot timpul se plâng că nu îi înţelege lumea când alaptează in staţia de autobuz sau la terasă la o bere. Tot timpul spun ca are lumea, în general, ceva cu ei, când, de fapt, în toate postarile lor nu fac altceva decât sa arunce cu pietre in noi, cei care nu "parinţim natural", nu fac decât sa ne acuze ca nu ne pasă de copiii noştri, ca vor ajunge nişte frustraţi, timizi, ca nu vor fi în stare de nimic în viaţă, şamd...

In textul care l-am citit azi, autoarea mă ameninţa că, daca îi impun reguli copilului meu, dacă ascult de medicii pediatri, care sunt nişte nepricepuţi, şi ei, dacă încerc să impun ceva copilului meu, atunci acesta va deveni un adult umil, confuz, care va merge cu capul plecat.... PE BUNE????????

Cunoaşteţi voi cumva adevarul suprem???? Mă îndoiesc, sincer, că ar fi aşa.....

Eu nu consider că e mai bine să-ţi porţi copilul in braţe non-stop. Cum poţi să gateşti sau să faci orice alt lucru casnic cu copilul în braţe, fie chiar şi purtat într-un instrument ce îţi lasă mâinile libere? Lăsând la o parte faptul că mie mi se pare periculos pentru copil, cred că e mult mai uşor si pentru tine, ca mamă, să realizezi treburile casnice fără să ai copilul atârnat de tine. Sau poate tu nu faci nimic... decât să părinţeşti natural toată ziua....

Cât despre cărucior, cred ca e mai confortabil pentru un bebeluş să se plimbe prin parc in cărucior, decât să stea cu nasul in transpiraţia parinţilor. Şi trebuie facută neapărat distincţia între copiii plimbaţi cu caruciorul şi cei uitaţi în cărucior. Un copil uitat în cărucior este, într-adevar, nefericit, însa acestea sunt cazurile excepţionale, cazurile mamelor incompetente. Un copil plimbat în carucior şi luat în braţe când acesta doreşte acest lucru, va fi cu siguranţa fericit.

Alaptatul este extrem de benefic pentru bebeluş şi orice mamă responsabilă ar trebui măcar să încerce să-şi alăpteze copilaşul. Însă alăptatul nu consider că trebuie făcut haotic, non-stop şi ca soluţie la orice problemă. Şi trebuie acceptat faptul ca unele mame nu au lapte suficient... Am auzit de cazuri in care mama, dorind sa-şi crească copilul "natural" a ales sa-l înfometeze şi să-l transforme într-un anemic, insistând că nimic nu e mai bun ca laptele ei si că în mod natural, ceea ce produce ea, trebuie să îi fie de ajuns micuţului omuleţ! Oare nu e mai natural să te gândeşti la binele copilului tău, să primeze sănătatea lui??? De când e considerat fericit un copil înfometat de parinţi??

Legat de naştere, nu pot sa spun decât atât: am ales să nasc prin operaţie cezariană, nu pentru că am uitat cum se naste, ci pentru că am ales să mă bucur de evoluţia lumii în care trăiesc. Pentru că aleg să am o speranţă de viaţă mai mare, să nu pun viaţa mea şi a copilului meu în pericol. Nu sunt laşă, însă aleg să nu simt durere, să mă bucur de naştere, să nu umbrească nimic fericirea întâlnirii micuţului meu înger.

Cât despre manifestarea autorităţii în faţa copilului.... hmmm... oare nişte copii care nu recunosc nicio autoritate, nu cumva vor creşte crezând că ceea ce vor ei este cel mai important, fără sa le pese de cei din jur? Nerecunoscând nicio autoritate, cum vor trece oare prin adolescenţă? Cum vor învăţa ce e bine şi ce e rău, când ei au întotdeauna dreptate? Eu consider ca un copil trebuie să recunoască autoritatea parintelui cât este mic, însă pariţii trebuie să aibă mare grijă să nu îşi trateze copiii cu nedreptate. Autoritatea nu înseamnă nedreptate! Nu înseamnă că părintele are mereu dreptate!

Şi, să fie clar pentru toate obsedatele care au impresia ca modul lor de a-şi creşte copilul e cel mai bun: RÂNDURILE DE MAI SUS REPREZINTĂ PĂREREA MEA PERSONALĂ, pe care nu o impun nimănui. Nu mă laud că e modul perfect de creştere a unui copil, însă este modul în care mi-am nascut şi crescut eu copilul şi care la noi a dat rezultate minunate.

Copilul meu este extrem de cuminte, este foarte bine dezvoltat fizic, iar psihic depăşeşte copii cu mult mai mari decât el. Îi place foarte mult pătuţul lui, în care doarme linistit 3 - 4 ore la pranz si  12 ore noaptea. Nu a plans niciodată fără motiv. Nu am avut nicio noapte nedormită din cauza lui. Este mereu vesel şi bine-dispus. Este un copil fericit. Ce dovadă mai bună decât evoluţia copilului meu pot să cer, pentru a ştii că am dreptate???

Aşa că, trebuie să o spun, tare şi răspicat, pentru că asta este blogul meu şi am tot dreptul să fac asta:

M-AM SĂTURAT SĂ FIU JIGNITĂ DE OAMENI CARE NU MĂ CUNOSC ŞI SĂ FIU CONSIDERATĂ O MAMĂ INCOMPETENTĂ DE CEI CE NU MI-AU VAZUT NICIODATĂ COPILUL. NU DEŢINEŢI SECRETUL CREŞTERII COPIILOR PERFECŢI. NICI NU EXISTĂ AŞA CEVA!!! FIECARE COPIL E UNIC ŞI FIECARE ARE NEVOILE LUI!

Aşa că vedeţi-vă voi de creşterea propriilor copii aşa cum consideraţi voi de cuviinţă, lăsaţi-ne pe noi să îi creştem pe ai noştri cum vrem noi şi, în loc să vă umpleţi blogurile de injurii la adresa noastră, mai bine le-aţi umple cu poveşti despre realizările copiilor voştri.

Succes!