Eduard era cocotat pe dulapul de langa patut si se juca cu o cutiuta metalica in care aruncam noi gunoaiele mici. Nu ne-am panicat. Nu era prima data cand facea asta... A fost de ajuns sa stie ca poate escalada balustrada patutului si apoi nu s-a mai oprit: fie coboara singur din pat, fie se cocoata pe dulap.
Dupa momentele "umane" de dimineata, am luat micul dejun, ne-am imbracat cu totii si am plecat.
Am ajuns in cladire pe la 8.45. Edutu era nerabdator sa stea pe afara sa se joace cu tractoare si masini. L-am convins pana la urma ca trebuie totusi sa intram.
Odata intrati, Eduard a luat imediat atitudinea de pui timid si bleg. Nu a mai comentat nimic. A mers ascultator intr-o camera si a lasat-o pe mami sa rezolve treburile de adulti.
A urmat un sfert de ora de discutii generate de stresul meu, finalizate cu incurajari si asigurari ca totul va fi bine. Nu eram chiar ingrozita de ceea ce va urma... Doar un pic stresata. Poate ca am repetat de mai multe ori acelasi lucru... nu stiu.... dar eram destul de increzatoare ca totul va fi bine.
Am aruncat apoi o privire fugitiva spre puiul meu, care statea cumintel pe un scaunel, la o masuta si se juca, si am iesit din cladire.
In momentul in care am inchis usa m-a lovit disperarea. L-am lasat acolo!! L-am lasat cu niste oameni pe care abia i-am cunoscut! Cat de singura sunt fara el langa mine! Eu ce fac cu mainile cand merg acum pe strada??Cat de liniste (si nu intr-un mod bun) e fara balmajeala lui continua! Doamne! Sper sa nu planga cand isi da seama ca nu mai sunt langa el...
Da... Azi a fost prima zi de gradinita.
Mi-am propus sa nu plang. A fost taaaaare greu sa ma tin de promisiune. In secunda in care am inchis usa aia lacrimile se ingramadeau cu sutele in ochii mei, gata-gata sa se reverse. Dar m-am abtinut. Cum sa ii pot cere iubitului meu mic sa fie tare si sa nu planga, daca nu sunt nici eu in stare sa fac asta?
La 11.30 am sunat educatoarea sa vad cum se descurca Eduard. A fost bine. A remarcat ca nu mai sunt la un moment dat si m-a strigat. Si i-a spus ca vrea afara. In rest a fost cuminte.
Mi-a spus totusi sa ma pregatesc sufleteste pentru zilele ce urmeaza. Din prima zi nu isi prea dau ei seama ce se intampla. Dupa cateva zile insa, realizeaza ca nu e o intamplare si ca asa va fi de acum inainte: nu-si va mai petrece zilele cu mami, tati sau buni, ci cu alti oameni. Atunci vor aparea si lacrimile. Si vor fi de crocodil. Si va trebui sa il las acolo plangand si tavalindu-se pe jos si intinzand mainile spre mine.... Sper sa fiu indeajuns de tare in acele momente.
Uooofff.... Ce mare a crescut puiul meu! Oare cand s-a intamplat asta?
off Doamne.......imi vine mie sa plang.Ma gandesc ca urmez si eu......Tin pumnii.
RăspundețiȘtergere