Avertisment!






AVERTISMENT!

Orice reproducere a textului sau a imaginilor din acest blog, fara acordul meu, reprezinta furt si impotriva hotilor vor fi luate masuri conform reglementarilor legale in vigoare.

In cazul in care doriti obinerea acordului meu pentru a le uitiliza, va rog lasati un comentariu cu datele dvs de contact.

Va multumesc,
Roxana



miercuri, 25 aprilie 2012

Cântă, Mr. Leto! Cântă!

Recunosc, am tendinţa de a asculta în maşină acelaşi CD pana crapă. Adică săptămâni în şir (uneori chiar luni), cu mici excepţii, ascult aceeaşi trupă. 

Lui Eduard îi place să fie muzică în maşină, insă nu şi-a manifestat niciodată preferinţa spre un artist sau un gen de muzică. Să cânte cineva acolo.... că oricum, dacă e supărat de ceva, nu mai contează ce se aude in boxe. Multi parinţi imi spuneau că, dacă bebeluşii lor plangeau în maşină, dădeau muzica tare şi copilul se liniştea. La noi nu a ţinut niciodată. Eduard, probabil din cauza încăpăţânării sale (moştenită de la mine, trebuie sa recunosc), dacă vrea să plangă, plange... Nu stă la discuţii. 

Şi aşa a fost un an jumate. De când s-a nascut Eduard, la fiecare drum mai lung, când i se facea somn, Eduard întâi băga 10 minute de bocete. Apoi se culca.



Şi am început sa ascult in maşină 30 Seconds to Mars, o trupă pe care o iubesc de mulţi ani şi care îşi face loc periodic printre playlisturile mele.

Nici nu am observat, la început. Apoi, după o perioadă, mi-am dat seama ca la noi în maşină, era mereu linişte si bună dispoziţie. Eduard nu mai plângea. Am zis că a crescut si el acum şi işi dă seama că nu are motiv de smiorcăiala.

Într-o zi ascultam radio. Şi brusc Eduard a început din nou cu smiorcăiala. Am mutat pe CD. Până să apuce muzica să înceapă, smiorcăiala s-a transformat în plans isteric.... Când Jared Leto a rostit primele cuvinte.... Stupoare! Eduard a tacut instant. WHAT???? Întotdeauna am zis ca Jared Leto are probabil cea mai bună voce din tot rockul de pe lume (că alte genuri oricum nu contează pentru mine ;) ). Se pare că şi Eduard e de aceeaşi parere!

Şi de atunci am avut multe ocazii de a testa această teorie. Şi, pană acum, nu ne-a dezamăgit niciodată.
Cât timp în boxe se aude 30 Seconds to Mars, Eduard stă cuminte şi ascultă. Când se termină o melodie, in următoarea secundă, Eduard spune supărat: "Cântă!!!! Cântă!!". Iar când se aud primele acorduri din următoarea melodie, se relaxează instant şi trage un zâmbet fericit.


În topul preferintelor este "Hurricane". 


Melodia asta e magică!!! Jur! E prima melodie la care Eduard a început sa cânte. Imaginaţi-vă şi voi un ghindoc de nici 2 ani, care nu leagă propozitii concrete, cum reproduce silabe dintr-o melodie în limba engleză!!! E bestial!!!

Jared Leto: No matter how many times that you told me you wanted to leave
Eduard: Liiiiii
Jared Leto: No matter how many breaths that you took you still couldn't breathe
Eduard: Biii, biii
....
Jared Leto: Where did you go? Where did you go? Where did you gooo?
Eduard: Gooooooo!!!!
....
Jared Leto: Burn! Let it all burn!
Eduard: Băăă!!!! Bă!



O altă melodie preferată este "Closer to the Edge".
Aceasta este o melodie care crează fericire. Se ascultă cu zâmbetul pe buze de la început până la final, mai ales dacă mami cântă alături de Mr. Leto.

 Şi când melodia ajunge la versul No no no no! I will never forget! No no! I will never regret! No no! I will live my life!!!!, atunci Eduard zice Da! da! da!




Tot printre preferinţele noastre este si "Alibi". Asta e melodia pe care Eduard poate adormi liniştit. Mai ales dacă o ascultă de 3 - 4 ori la rând :).



Aşa că, dacă îl întreb pe Eduard "Cine cântă mami la noi în maşină?", raspunde repede cu zâmbetul pe buze: "Mars!!". La început spunea Marş, dar l-am lămurit ca marş spui la câini când vrei să plece de langă tine, iar pe nenii care cântă la noi în maşină îi cheamă Mars.


joi, 19 aprilie 2012

Finalul zilei 1, Ziua 2 si inceputul zilei 3

Marti, la ora 16.30 m-am dus, impreuna cu mama, sa il iau pe Eduard acasa, dupa prima zi de gradinita. Miss Alma, educatoarea, nu mi-a dat niciun telefon, fapt pentru care am considerat ca totul a fost ok. O sunasem eu pe la 12 sa vad cum merge treaba si mi-a spus ca Eduard e ok, ca m-a strigat de cateva ori la un moment dat, insa nu a plans.

Ajungem la gradinita. Eduard era in hol, il pregateau de plecare. Reactia lui Eduard cand ne-a vazut m-a luat total prin surprindere. S-a uitat la noi, ne-a strigat si a inceput sa planga in hohote. Nu ma asteptam la asta! Ma asteptam sa planga dimineata, la despartire, sa planga la gradi cand i se face dor de noi... in niciun caz nu ma asteptam sa planga seara, cand mergem sa-l luam acasa.

A fost extrem de greu momentul. Am simtit in glasul lui dorul fata de noi, am citit in manutele lui intinse spre mine cat de grea a fost pentru el aceasta zi. Lacrimile si puterea cu care ma strangea in brate in timp ce spunea in continuu "mama, mama" imi spuneau un singur lucru: a crezut ca l-am abandonat. Plangea de bucurie ca ma vede sau de tristete ca pleaca de la gradi??.... Nici una, nici alta.... Erau lacrimile unui copil care nici speranta nu mai avea... Nu citeai nimic pe fata lui.... Erau lacrimi care aminteau mai mult de eliberarea unei mari tensiuni. Lacrimi amanate.

Mi-au spus ca nu a plans deloc la gradinita, doar s-a matait de cateva ori si m-a strigat, insa fara lacrimi. Deci e posibil ca eu sa ma dreptate: si-a pastrat lacrimile pentru noi, a lasat tensiunea sa se adune pana cand ne-a vazut si atunci s-a eliberat, plangand.

Intotdeauna l-am simtit pe Eduard ca un om mare in corp de copil mic. Si ceea ce s-a intamplat marti seara a fost inca o confirmare a faptului ca el e mult mai capabil intelectual decat te lasa sa crezi corpul sau de puiut.

Dupa ce s-a linistit, a redevenit instant, piciul nostru iubit, vesel si dragalas. Ne-a povestit ca s-a jucat cu masina verde si cu masina de politie si cu copiii. Ajuns acasa, a inceput sa ne intrebe daca mergem la copii. I-am spus ca la copii mai mergem maine. A dat din cap afirmativ, spunand 'Miine (adica mâine)... daaaa'.

Seara, cand l-am dus la culcare, s-a intamplat insa un lucru neobisnuit: nu a vrut sa ramana singur in camera. M-a strigat sa stau cu el. Nu avea nevoie de nimic, nici de o mangaiere, nici de un cantec... El statea linistit la el in patut, atata timp cat eram si eu cu el in camera. Am stat pana a adormit si apoi am iesit.

A doua zi dimineata s-a trezit foarte bine dispus si cu chef de joaca. Abia l-am convins sa stea linistit pana mananca mami si tati micul dejun. El se ducea la usa si striga 'Afaâă! Popiii!! (adică afară, copiii).

Ajuns la gradinita, Miss Alma i-a propus sa mearga cu ea sa se joace cu masinuta cu care s-a jucat si ieri. Eduard a intrebat: 'Dede??'. Da, cu masina verde! Si s-a dus linistit.

Ieri, cand ma fost sa-l luam acasa, s-a repetat povestea. Iar a plans ca si cum vede niste persoane care nu se astepta sa le mai vada vreodata. Cu toate astea, Miss Alma ne-a spus ca Eduard a fost foarte bine, ca a fost cuminte, a socializat cu copiii si chiar e uimita cat de bine se adapteaza.

 Ajunsi acasa, Eduard, ne-a povestit cum s-a jucat la gradinita, cum a stat cu copiii la masa si a papat. Totul cu zambetul pe buze, foarte mandru de el.

Seara, la culcare, insa, a fost rau. A inceput sa se zmiorcaie destul de tare, si, la fel ca in seara precedenta, vroia sa stau cu el in camera. De data asta, insa, avea o neliniste continua. Nu isi gasea locul in pat, nu ii convenea nimic iar din cand in cand incepea sa se smiorcaie si vreo 5 minute nu-i mai intrai cu nimic in gratii. A inceput sa respire din ce in ce mai greu, striga 'Nucii! Nucii' (adica 'mucii'), insa daca ii propuneam sa scoatem mucii cu aspiratorul, zicea ca nu vrea. La un moment dat, am ignorat refuzul sau si am scos aspiratorul si pompita de nas. A inceput sa urle de ziceai ca ne pregatim sa-l torturam si sa se zvarcoleasca precum un peste pe uscat. Nu mi-a venit sa cred! El care la ultima raceala ar fi stat numai cu pompa infipta in nas! Se ducea si pornea singur aspiratorul si isi baga pompita in nas!!!!

Bineinteles ca mucii erau din ce in ce mai multi, el respira din ce in ce mai greu si era, in consecinta, din ce in ce mai irascibil si mai obosit. Intr-un final, pe la 1 si ceva, a adormit definitiv.

Nu am mai avut o astfel de seara de cand avea mai putin de 2 luni.... Intotdeauna, seara, Eduard a adomit fara probleme. Il puneam in pat si gata! Asa ca m-am cam speriat aseara... Am inceput sa ma indoiesc tare de avantajele gradinitei. Am simtit ca mersul la gradinita anihileaza toate eforturile depuse de mine aproape 2 ani...

De cand s-a nascut Eduard, am incercat prin tot ceea ce am facut, prin tot ceea ce i-am spus si prin modul in care l-am ingrijit, sa cresc un copil increzator, sigur pe el si pe dragostea noastra, curajos, deschis si intelegator. Si reusisem.

Dupa 2 zile de gradinita, deja simteam ca e alt copil. Nu ma mai asculta deloc, nu intelegea ca ii va fi mai bine dupa ce scoatem mucii, nu mai vroia sa doarma singur....

Nu puteam sa nu ma intreb: Doamne!!! Cat de mare e trauma pe care i-a produs-o copilului meu statul la gradinita???? Daca as fi avut alta optiune, ieri ar fi fost ultima lui zi de gradinita. Nu mi-ar fi pasat cand lumea mi-ar fi spus sa ma linistesc, ca asa sunt primele zile la toti copiii. Nu m-as fi gandit ca o sa treaca repede perioada asta si ca Eduard va redeveni la fel cum era inainte. As fi fost dispusa sa imi asum responsabilitatea de a-l invata eu ceea ce va putea invata la gradi.

Din pacate, insa, nu ne permitem acest lux. Eu trebuie sa ma intorc la servici. Iar Eduard trebuie sa mearga la gradinita... Ma simt atat de neputincioasa...

Azi dimineata s-a trezit la fel de prost dispus, precum s-a culcat. Intr-un final am reusit sa-i scoatem mucii, doar pentru a face loc altora.... E ca o fantana arteziana. L-au primit la gradinita, pentru ca mucii sunt transparenti si fluizi, semn ca nu sunt contagiosi. De data asta insa, a plans la despartire. Nu stiu cat de tare, pentru ca Flo a fost cel care l-a dus si nu a fost prea generos cu detaliile.

Dupa 30 min am vorbit cu Miss Alma la telefon si mi-a spus ca e bine. S-a linistit repede.

Sper ca seara aceasta sa fie mai usoara....

marți, 17 aprilie 2012

Ziua cea mare

Azi dimineata ne-am trezit pe la 7, din cauza unui zdranganit.
Eduard era cocotat pe dulapul de langa patut si se juca cu o cutiuta metalica in care aruncam noi gunoaiele mici. Nu ne-am panicat. Nu era prima data cand facea asta... A fost de ajuns sa stie ca poate escalada balustrada patutului si apoi nu s-a mai oprit: fie coboara singur din pat, fie se cocoata pe dulap.



Dupa momentele "umane" de dimineata, am luat micul dejun, ne-am imbracat cu totii si am plecat.

Am ajuns in cladire pe la 8.45. Edutu era nerabdator sa stea pe afara sa se joace cu tractoare si masini. L-am convins pana la urma ca trebuie totusi sa intram.

Odata intrati, Eduard a luat imediat atitudinea de pui timid si bleg. Nu a mai comentat nimic. A mers ascultator intr-o camera si a lasat-o pe mami sa rezolve treburile de adulti.

A urmat un sfert de ora de discutii generate de stresul meu, finalizate cu incurajari si asigurari ca totul va fi bine. Nu eram chiar ingrozita de ceea ce va urma... Doar un pic stresata. Poate ca am repetat de mai multe ori acelasi lucru... nu stiu.... dar eram destul de increzatoare ca totul va fi bine.

Am aruncat apoi o privire fugitiva spre puiul meu, care statea cumintel pe un scaunel, la o masuta si se juca, si am iesit din cladire.

In momentul in care am inchis usa m-a lovit disperarea. L-am lasat acolo!! L-am lasat cu niste oameni pe care abia i-am cunoscut! Cat de singura sunt fara el langa mine! Eu ce fac cu mainile cand merg acum pe strada??Cat de liniste (si nu intr-un mod bun) e fara balmajeala lui continua! Doamne! Sper sa nu planga cand isi da seama ca nu mai sunt langa el...

Da... Azi a fost prima zi de gradinita.

Mi-am propus sa nu plang. A fost taaaaare greu sa ma tin de promisiune. In secunda in care am inchis usa aia lacrimile se ingramadeau cu sutele in ochii mei, gata-gata sa se reverse. Dar m-am abtinut. Cum sa ii pot cere iubitului meu mic sa fie tare si sa nu planga, daca nu sunt nici eu in stare sa fac asta?



La 11.30 am sunat educatoarea sa vad cum se descurca Eduard. A fost bine. A remarcat ca nu mai sunt la un moment dat si m-a strigat. Si i-a spus ca vrea afara. In rest a fost cuminte.

Mi-a spus totusi sa ma pregatesc sufleteste pentru zilele ce urmeaza. Din prima zi nu isi prea dau ei seama ce se intampla. Dupa cateva zile insa, realizeaza ca nu e o intamplare si ca asa va fi de acum inainte: nu-si va mai petrece zilele cu mami, tati sau buni, ci cu alti oameni. Atunci vor aparea si lacrimile. Si vor fi de crocodil. Si va trebui sa il las acolo plangand si tavalindu-se pe jos si intinzand mainile spre mine.... Sper sa fiu indeajuns de tare in acele momente.

Uooofff.... Ce mare a crescut puiul meu! Oare cand s-a intamplat asta?

joi, 5 aprilie 2012

Ghici cine-i la usa??

Astazi am avut parte de adrenalina! Multa adrenalina!


Il dusesem pe Eduard la nani in dormitor, in patutul lui, si stateam linistita, savurand "momentele mele" din zi. La un moment dat aud un zgomot ciudat in interfon. Ca o bocanitura. Nu foarte mare. O fi fost pe holul blocului? O fi fost la vecini? Sau in dormitor? Ma gandesc ca au scapat vecinii ceva pe jos si dau ignore. Edutzu nu a vociferat nimic de cand l-am dus in dormitor, cu siguranta doarme, nu avea cum sa fie de la el sunetul.

Dupa cateva minute se intampla ceva care imi face inima sa sara din piept: cineva incearca sa intre peste noi in casa. Aud clanta apasandu-se. Ochii mi se holbeaza, parul mi se ridica pe ceafa, inima bate ca nebuna. Apoi se deschide usa la dormitor!!!!!!!! Cum adica, e cineva in dormitor??? In dormitorul copilului meu!????? Deja sunt intr-o stare sora cu nebunia. Eu eram tintuita in scaun, in fata calculatorului, cu niste ochi cum nu exista mai holbati, inima mai avea nitel si ceda, parul de pe tot corpul era sculat de parca eram o pisica tinuta deasupra unei piscine. Cand mai aveam nitel si incepeam sa urlu din toti rarunchii, in deschizatura usii dormitorului apare, zambitor, Eduard. Avea pe fata cea mai poznasa privire dintre toate pe care le poseda maimutica nebunatica. S-a dat singur jos din patut! Dar cum?!?! Ca e patut inalt, de bebe!??

Ma fortez sa ma calmez, sa incetinesc galopul inimii, ca sa fiu instare sa investighez intamplarea. Avand in vedere ca nu a plans deloc, nici macar nu a icnit, nimic, ma gandesc ca totusi coborarea a fost una lina si fara incidente, deci nu are rost sa ma impacientez mai rau... Daca s-ar fi lovit, chiar si putin, cred ca ar fi plans, ca el e cam smiorcait in privinta asta.

Merg cu copilul in dormitor, il asez inapoi in patut si il rog sa-mi arate cum a coborat de acolo. El imi spune: "Bibica! Tus! P-aici!" (adica Paturica, Sus, P-aici), batand cu mana in masa de infasat de langa patut. Mie mi se pare fara logica ce imi spunea.... Masa de infasat e mai inalta decat patutul... Daca ar fi sarit de pe marginea patutului inteleg ca sunt sanse sa nu se fi lovit. Insa sa sara de pe masa de infasat.... care are vreo 80-90 cm inaltime??? Cum sa sara de la inaltimea asta fara sa pateasca nimic?!?!? Sigur nu inteleg eu ce vrea el de fapt sa spuna. Mai ales ca l-am mai prins cu piciorul ridicat pe marginea patului. Sigur pe marginea patului a coborat.


Il las din nou la nani si plec in sufragerie. Las, de data aceasta, usa dormitorului intre-deschisa, ca sa il verific la fiecare sunet. Ma duc peste cateva minute, ma uit printr-o mica deschizatura a usii: Eduard era la orizontala,   insa nu adormise - se tot fataia de pe o parte pe alta. Plec inapoi in sufragerie si, in maxim 2 minute aud un poc! Mai puternic decat cel de data trecuta. Ma duc repede la dormitor. Eduard era pe parchet, in picioare, langa masa de infasat, cu mainile ridicate. Langa el, jos, o masinuta cazuta de pe masa de infasat - caderea masinii a produs pocanitul mai zgomotos, de data aceasta.

Asa ca, iubu' mic imi explicase bine: a facut paturica ghemotoc, s-a cocotat pe ea, apoi s-a urcat pe masa de infasat, iar de acolo a coborat, asa cum eu, cu mainile mele l-am invatat sa coboare din canapea pe vremea cand era mic si bleg: te asezi pe burtica, tii cu mainele de ceva, lasi picioarele si funduletul sa alunece in jos si apoi iti dai drumu'.... Tare piciul, nu????


E clar, tehnica are.... Sa speram ca are si grija cand face cascadoriile astea. L-am invatat ce este grija si de fiecare data cand face ceva "periculos" repeta mereu "Ai ghija! Ai ghija!".

Am indepartat masa de infasat de langa patut. In curand va fi nevoie sa-i scoatem o latura din gardul patutului.
Astazi nu s-a lovit, sau daca s-a lovit nu a zis nimic, cunoscand ca ceea ce a facut era nepermis si periculos. Nu vreau, insa, sa fortez nota si sa risc un accident nasol.

Am vazut si auzit de multi copii care pana la 3 ani, si poate chiar mai mult, au dormit in patutul de bebe, cu gardul sus. Si m-am gandit ca si noi mai putem astepta pana cateva luni pana sa ii lasam o latura libera. Mai ales imi era foarte comod sa-l culc asa: il puneam in patut, il inveleam cu paturica si plecam din camera. Iar el se fataia nitel si adormea singur.

Se pare ca Eduard se grabeste, insa :). Sunt convinsa ca o sa-l culegem de pe jos de multe ori. Poate chiar o sa doarma pe jos de cateva ori. Nu stiu cum o sa-l conving sa stea in patut, atata timp cat nu va mai fi constrans de imprejurari sa stea acolo...

Voi cum v-ati convins piticii sa nu coboare din patut la primele somnuri "neingradite"?